Postări

Scrisoare pentru tine, Mițică!

-
Imagine
       Nu scriu prea des, dar atunci când o fac, îmi aștern toate emoțiile și tot ceea ce îmi doresc să exprim asemenea unei destăinuiri în jurnal. Am tot amânat momentul acesta: să scriu iar. Parcă am presimțit. Acum câteva luni, îmi doream să povestesc viața ta sau să astern toate gândurile pe care le am cât încă ești  lângă mine. Să nu vorbesc la trecut, să vorbesc în prezent despre tine. Nu am facut-o.  Încă încerc să înțeleg de ce… Acum îmi doresc și simt nevoia să scriu. Nu să te jelesc, ci să te readuc. Nu să plâng, ci să te onorez. Nu cu regret, ci cu bucurie ca mi-ai fost. Se apropie Crăciunul aici pe pământ, dar și în cer. Acum 40 de zile, mi-ai devenit înger. Încă neg acest lucru și încă aștept o minune de Crăciun. Aștept să reapari în pragul ușii sprijinindu-te în baston, să te pot îmbrățișa iar, să mă cerți că nu am șosete în picioare, că mă neglijez sau că mănânc prea multe dulciuri.  Încă aștept să te sun să îți reamintesc să îți iei pastilele, să îți spun că du
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Să ne grăbim

-
Imagine
Să ne grăbim Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede, rămân după ei pantofii şi un telefon surd doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc, ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi, apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat, precum candoarea cea mai firească născută din disperare când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el. Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură, ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire vine alături de tristeţe şi veselie, precum două patimi totuşi mai slabe decât una, atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie, precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă; pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii, deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu. Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic. Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede şi cei ce nu ple
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Noi ieri, noi cei de astăzi

-
Imagine
De aproximativ o lună trăim vremuri dificile și poate pentru unii dintre noi de neconceput. Până mai ieri ce era un dar, noi toți consideram un dat. Ni se părea atât de firească lumina soarelui, mersul pe stradă, ciripitul păsărilor, întâlnirea cu prietenii, plimbările în natură, mersul la biserică până și mersul la serviciu. Totul ni se cuvenea. Ne plângeam mereu de lipsa timpului liber, de oboseală, de taskurile multe pe care le avem la serviciu, de colegi, vecini, de aglomerația din mijloacele de transport, de trafic, de faptul că ne-am vizita părinții și bunicii, dar că nu avem timp să mergem acasă… De aproximativ o lună, timpul și-a dat timp și ne-a dat timp. Timp să reflectăm la ce am avut și poate unii dintre noi am pierdut, la prieteni, la tot ce ne înconjura dar nu observam niciodată. Azi avem mai mult timp. Ce facem cu el? Citim, gătim, lucrăm de acasă, curat și apoi? Azi timpul nu mai zboară ca altădată… Azi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a mai oferit o zi să vă
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Bunicii nu mor niciodată. Ei trăiesc pentru totdeauna în inimile noastre!

-
Imagine
Au trecut 60 de zile de când nu mai esti aici…astăzi am puterea să scriu din nou, de data asta, doar despre tine. Am putere, nu pentru că am uitat…nu aș putea vreodată; Nu pentru că doare mai puțin ( durerea nu poate fi estompat ă, cel puțin nu pentru noi cei ce te-am iubit), ci pentru că scriind despre tine, te simt iar aproape, ca și cum nu ai fi plecat… Am tot amânat să scriu, de frică. Să nu mă doară.   Noi, adulții, suntem obișnuiți să închidem lucrurile dureroase, să ieșim din durere și să o privim de undeva “de sus” , crezând că așa o reprimăm. Să o ascundem “ sub preș”, crezând că așa trecem peste, că vom fi noi, iar, cei de înaintea durerii. Eu aleg azi să o simt iar, doar să prinzi din nou culoare, să te simt incă o dată, chiar și pentru câteva momente. Dacă aș fi știut că la o lună de când am văzut marea împreună, ne vei părăsi, aș fi stat zi de zi lângă tine, să nu pierd vreo secundă, sa te prețuiesc mai mult, să te am mai mult. Aș fi lăsat munca pentru o lună, a
Un comentariu
Citiți mai multe

Exercițiu de fericire!

-
Imagine
                Ea, 82 de ani…el, 87! “Am vazut marea, doar la televizor. Uneori, mi-e ciud ă că nu am reușit măcar o dată în această viață să o văd și eu ”. Ace știa sunt bunicii mei. Toată viața lor au muncit din greu, s-au sacrificat pentru copiii lor, iar ei au rămas mereu pe ultimul loc. Nu au avut posibilitatea să vadă marea vreodata, decât la televizor. Până și un drum la cofetarie le-a fost aprope imposibil. Luau prajitura acasă de la un magazin, să nu se uite lumea ciudat la ei dacă manâncă acolo. Asta, in vremurile când încă se deplasau...Cofetăria era un lux, nu și-o permitea oricine. Ridurile de pe fața lor, mâinile acum bătrâne și uscate ascund grijile, orele din greu muncite, nopțile pierdute să crească generații de copii, nepoți, să gatească, să spele, să țină o gospodărie, să țină o gradină, ba cu roșii, castraveți, fasole, pătrunjel, una, alta de-ale gurii, cât să se descurce încă un an și încă unul și tot așa... Ai crede că dacă “a stat acasă casnică, o v
2 comentarii
Citiți mai multe

M-am simțit mereu ca într-o cușcă. Îți multumesc acum pentru asta!

-
Imagine
sursă imagine : www.shutterstock.com  Nu știu cum vă creșteau pe voi părinții și cât de permisivi erau, însă eu m-am simțit mereu ca într-o cușcă în casa părintească, cu preponderență în adolescență. Nu înțelegeam de ce mama nu îmi permitea sa stau mai mult în oraș. Întotdeauna trebuia să intru la oră fixă în casă. În clasa a 9-a, se “d ădea stingerea ” la ora 21:00. Vară de vară, forțam nota și îi spuneam sa îmi mai “adauge” jumătate de oră. Astfel am reușit în clasa a 12-a sa obțin permisiunea de a ieși in oraș până la ora 22:30. Nu mai târziu! Ce club? Ce discotecă? Nici nu se punea vorba. Până și în ziua de azi, la 28 de ani, dacă merg prin orașul natal singură pe străzi, mama îmi spune sa intru în casă la maxim 22:30 ( chiar dacă intre timp, au trecut aproape 10 ani). Mă amuză teribil   că sunt măritată, la casa mea și trebuie să intru la 22:30 în casa părintească, însă pentru liniștea ei, o ascult și acum. Evident, în acea vreme, eram motiv de satiră pentru colegii
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Cugetări...

-
Imagine
                                                                 foto: pinterest "N-am fost completă niciodată. Tot timpul mi-au lipsit, nu lucruri, ci persoane... Mi-au intrat în suflet de-a lungul timpului oameni de-a valma. Unii au intrat cu bocancii plini de noroi, fără sa contenească să lase urme adânci, unii mi-au rupt aripile lăsând doar scrum, unii au intrat plini de lumină, de iubire, unii s-au încăpățânat să rămână, unii au poposit o vreme, altii deloc…Au venit ca o furtună si mi-au ieșit în acelasi mod, luând la plecare și câte o parte din mine. După unii am suferit o vreme, alții m-au eliberat de poveri și după putini dintre ei, tânjesc și-acum... Au fost oameni care mi-au schimbat cursul vieții, fără să creadă că sunt capabili s-o facă. Au fost oameni datorită cărora am cunoscut fericirea în toate formele ei. Au existat ființe care mi-au modelat sufletul și mi-au netezit cărarea. Unii au îmblânzit mica fiară pe care o înfățișam necontenit, doar cu un val d
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe