Noi ieri, noi cei de astăzi


De aproximativ o lună trăim vremuri dificile și poate pentru unii dintre noi de neconceput. Până mai ieri ce era un dar, noi toți consideram un dat. Ni se părea atât de firească lumina soarelui, mersul pe stradă, ciripitul păsărilor, întâlnirea cu prietenii, plimbările în natură, mersul la biserică până și mersul la serviciu. Totul ni se cuvenea. Ne plângeam mereu de lipsa timpului liber, de oboseală, de taskurile multe pe care le avem la serviciu, de colegi, vecini, de aglomerația din mijloacele de transport, de trafic, de faptul că ne-am vizita părinții și bunicii, dar că nu avem timp să mergem acasă…
De aproximativ o lună, timpul și-a dat timp și ne-a dat timp. Timp să reflectăm la ce am avut și poate unii dintre noi am pierdut, la prieteni, la tot ce ne înconjura dar nu observam niciodată. Azi avem mai mult timp. Ce facem cu el? Citim, gătim, lucrăm de acasă, curat și apoi?
Azi timpul nu mai zboară ca altădată…
Azi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a mai oferit o zi să văd lumina soarelui.
Azi îmi doresc nespus să ies pe stradă fără să fiu contrânsă să port o declarație în buzunar și să justific motivul pentru care mă deplasez, îmi doresc mai mult ca oricând libertatea de mișcare pe care o aveam până acum o lună și care nu știam că poate fi îngrădită.
Azi, persoanele din jur nu mă mai deranjează, ci din contră mă bucură, pentru că îmi este extrem de dor de oameni!
Azi, îmi doresc să mă bucur de cele 2 ore petrecute pe drumul până la birou și înapoi, pe care le consideram candva pierdere de timp, să îmi revăd colegii, fetele de la cafenea, bătrânii ce vindeau flori la metrou, doamna de la covrigărie, doamnele ce asigură paza clădirii de birouri, doamnele care fac curat și ne oferă un ambient plăcut pentru a lucra. Azi mi-e dor de obișnuința de altădată.
Azi, îmi este dor de atmosfera liturgică de la biserică. Mi-e dor de oamenii dragi de acolo, mi-e dor să aud slujba si cuvintele pline de povață ale preotului.
                Dar cel mai mult îmi este dor de casă.
Mi-e dor să îmi revăd mama și bunica, să îmi revăd matușile, nepotul, unchii, socri, verișorii, finii, nașii, prietenii, pe toți de la mic la mare, să aprind o lumânare la mormântul bunicului meu…
 Până mai ieri, mi se părea total neînsemnat și mereu spuneam că mi-e greu să străbat cei 200 de km să merg mai des acasă…astăzi aș pleca și pe jos, doar să știu că îi pot îmbrățisa. Știu că această perioadă va trece la un moment dat, dar dorul crește în fiecare zi.
Nu știm cât va mai dura și prin ce încercări vom fi nevoiți să trecem, dar vreau să cred că nimic nu va mai fi ca înainte. Că nu vom mai fi superficiali și vom aprecia la adevărata valoare tot ce avem și vom avea.
Nu știu ce vor face ceilalți când se va termina totul, dar eu voi fugi acasă, îi voi vizita pe rând pe toți cei care îmi lipsesc, voi pleca să văd marea, voi pleca oriunde voi putea să mă bucur din nou de tot ceea ce credeam că este un dat și  credeam că mi se cuvine.

Acum știu cu siguranță să apreciez altfel totul…să ascult păsările în detrimentul muzicii la căști, să mă bucur de oamenii care mă înconjoară, de îmbrățisările care astăzi îmi lipsesc, de lumina soarelui, de ploaie, de ninsoare, de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu în fiecare zi.
Am observat în ultimele zile pe rețele de socializare că oamenilor le este dor de oameni :)
Vouă de ce vă este dor?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare pentru tine, Mițică!

Exercițiu de fericire!

Bunicii nu mor niciodată. Ei trăiesc pentru totdeauna în inimile noastre!