Bunicii nu mor niciodată. Ei trăiesc pentru totdeauna în inimile noastre!
Au trecut 60 de zile de când nu mai esti aici…astăzi am puterea să scriu din nou, de data asta, doar despre tine. Am putere, nu pentru că am uitat…nu aș putea vreodată; Nu pentru că doare mai puțin ( durerea nu poate fi estompat ă, cel puțin nu pentru noi cei ce te-am iubit), ci pentru că scriind despre tine, te simt iar aproape, ca și cum nu ai fi plecat… Am tot amânat să scriu, de frică. Să nu mă doară. Noi, adulții, suntem obișnuiți să închidem lucrurile dureroase, să ieșim din durere și să o privim de undeva “de sus” , crezând că așa o reprimăm. Să o ascundem “ sub preș”, crezând că așa trecem peste, că vom fi noi, iar, cei de înaintea durerii. Eu aleg azi să o simt iar, doar să prinzi din nou culoare, să te simt incă o dată, chiar și pentru câteva momente. Dacă aș fi știut că la o lună de când am văzut marea împreună, ne vei părăsi, aș fi stat zi de zi lângă tine, să nu pierd vreo secundă, sa te prețuiesc mai mult, să te am mai mult. Aș fi lăsat munca pentru o lună, a