M-am simțit mereu ca într-o cușcă. Îți multumesc acum pentru asta!

sursă imagine : www.shutterstock.com 

Nu știu cum vă creșteau pe voi părinții și cât de permisivi erau, însă eu m-am simțit mereu ca într-o cușcă în casa părintească, cu preponderență în adolescență. Nu înțelegeam de ce mama nu îmi permitea sa stau mai mult în oraș. Întotdeauna trebuia să intru la oră fixă în casă. În clasa a 9-a, se “dădea stingerea” la ora 21:00. Vară de vară, forțam nota și îi spuneam sa îmi mai “adauge” jumătate de oră. Astfel am reușit în clasa a 12-a sa obțin permisiunea de a ieși in oraș până la ora 22:30. Nu mai târziu! Ce club? Ce discotecă? Nici nu se punea vorba.

Până și în ziua de azi, la 28 de ani, dacă merg prin orașul natal singură pe străzi, mama îmi spune sa intru în casă la maxim 22:30 ( chiar dacă intre timp, au trecut aproape 10 ani). Mă amuză teribil  că sunt măritată, la casa mea și trebuie să intru la 22:30 în casa părintească, însă pentru liniștea ei, o ascult și acum.

Evident, în acea vreme, eram motiv de satiră pentru colegii și prietenii mei. Intram cel mai devreme dintre toți în casă. Am încercat sa o conving de fiecare dată pe mama să mă lase mai mult în oraș, argumentând că am note bune, că îmi cunoaște prietenii ( mulți dintre ei ma aduceau până în fața blocului, să fiu în siguranță), însă nu am reușit sa obțin mai mult de atât.

Îmi spunea mereu că ea e singura care are grijă de mine, că daca aș fi avut și tată, poate îi era mai ușor sa “împartă” responsabilitatea, prin urmare să nu mai insist să stau mai mult. Eram invidioasă pe prietenii mei, pe verișorii mai mari, pentru că ei nu intrau la ore fixe în casă.

Acum realizez că toată această strictețe cu care m-a crescut, colivia, cum o numeam înca din copilărie, a fost numai pentru a mă proteja de diverse pericole ce m-ar fi putut pândi.

 Cum aș fi putut în adolescență să mă apăr singură dacă aș fi fost în pericol vreodată? Evident, aș fi putut păți ceva și în acele ore, cât îmi permitea sa stau în oraș, însă era felul ei de a ma proteja.

Uitându-mă astăzi la toți copiii/ adolescentele care dispar, văzând atâta cruzime și atâta nepăsare, uitându-mă la cât de periculoase au devenit orașele, inclusiv cele din provincie, iți multumesc mama, că așa cum ai știut tu mai  bine, m-ai făcut mare!