Exercițiu de fericire!

                Ea, 82 de ani…el, 87!

“Am vazut marea, doar la televizor. Uneori, mi-e ciudă că nu am reușit măcar o dată în această viață să o văd și eu”.

Aceștia sunt bunicii mei. Toată viața lor au muncit din greu, s-au sacrificat pentru copiii lor, iar ei au rămas mereu pe ultimul loc. Nu au avut posibilitatea să vadă marea vreodata, decât la televizor. Până și un drum la cofetarie le-a fost aprope imposibil. Luau prajitura acasă de la un magazin, să nu se uite lumea ciudat la ei dacă manâncă acolo. Asta, in vremurile când încă se deplasau...Cofetăria era un lux, nu și-o permitea oricine.

Ridurile de pe fața lor, mâinile acum bătrâne și uscate ascund grijile, orele din greu muncite, nopțile pierdute să crească generații de copii, nepoți, să gatească, să spele, să țină o gospodărie, să țină o gradină, ba cu roșii, castraveți, fasole, pătrunjel, una, alta de-ale gurii, cât să se descurce încă un an și încă unul și tot așa...

Ai crede că dacă “a stat acasă casnică, o viață întreagă, e mare doamnă”, la urma urmei nu a cunoscut stresul unui loc de muncă. Adevarat, dar a cunoscut jobul full time de mamă, de soție, de 24 din 24 ore la dispoziția tuturor. “Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă/Şi pentru care plată nici nu cer/De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă/ Ar fi ajuns şi dincolo de cer. (Cântec femeiesc, Adrian Păunescu). Cred că este descrierea ideală a ei.

Pe el mi-l amintesc ca omul slabuț, firav, dar care lucra până și în zile de sărbătoare pentru un bănuț în plus. Mi-a sudat sania  cu care mă trăgea până la grădiniță, îmi făcea târliceii cu care alergam prin casă sau la grădi, îmi făcea pantalonii evazați din perioada “Andre”, iar eu, mereu nemultumită, îi ceream să mai modifice o dată și încă o dată modelul. El calm se așeza iar la mașina de cusut ruginită și făcea modelul întocmai dorințelor mele.

Au fost oamenii care s-au multumit cu puțin sau cu aproape deloc și au supraviețuit. Și au facut-o atât de bine. Mulțumirea lor a fost faptul că au reușit să își țină fetele la facultate, să se mândrească cu ele și cu nepoții lor.  

De vreo 3 ani îmi propusesem să le fac o bucurie. Să îi duc să vadă marea. Dar, cum trăim în tot acest tumult mereu apăreau inconveniente: ba lipsa timpului, ba a resurselor financiare, scuze peste scuze. La asta, suntem experti, din păcate.  Am reușit însă acum. Nu a fost deloc ușor dat că bunicii mei merg foarte greu, însă după un drum lung sclipirea din privirea lor mi-a alungat oboseala.

Cum își pot exprima ei bucurii niciodată exprimate? Cum pot ei explica ce simt, dacă este peste puterea lor de a le explica, de a le exterioriza. Pentru că nu au fost genul de persoane să se exteriorizeze. Dacă s-au bucurat s-au bucurat timid, niciodată excentric.

Dar pozele vorbesc mai mult decat orice altceva. Și mai mult decât atât, alaltăieri am auzit că bunicul meu a întrebat: “Când mai mergem la mare?”

Ce gesturi mici, ce oameni mari, ce bucurii URIAȘE!