Bunicii nu mor niciodată. Ei trăiesc pentru totdeauna în inimile noastre!






Au trecut 60 de zile de când nu mai esti aici…astăzi am puterea să scriu din nou, de data asta, doar despre tine. Am putere, nu pentru că am uitat…nu aș putea vreodată; Nu pentru că doare mai puțin ( durerea nu poate fi estompată, cel puțin nu pentru noi cei ce te-am iubit), ci pentru că scriind despre tine, te simt iar aproape, ca și cum nu ai fi plecat…
Am tot amânat să scriu, de frică. Să nu mă doară.  Noi, adulții, suntem obișnuiți să închidem lucrurile dureroase, să ieșim din durere și să o privim de undeva “de sus”, crezând că așa o reprimăm. Să o ascundem “ sub preș”, crezând că așa trecem peste, că vom fi noi, iar, cei de înaintea durerii. Eu aleg azi să o simt iar, doar să prinzi din nou culoare, să te simt incă o dată, chiar și pentru câteva momente.
Dacă aș fi știut că la o lună de când am văzut marea împreună, ne vei părăsi, aș fi stat zi de zi lângă tine, să nu pierd vreo secundă, sa te prețuiesc mai mult, să te am mai mult. Aș fi lăsat munca pentru o lună, aș fi lăsat toate problemele mele importante” pentru ceea ce realmente era important: timpul petrecut cu tine. Iartă-mă, Tătăită pentru că nu am știut.
Aș continua să îmi cer iertare ție, pentru lipsa mea în  ultimii 10 ani, de când am plecat în Capitală, aș continua să îți spun că nu ți-am zis vreodată îndeajuns cât de mult te iubesc și ca aș da totul, sa mai apuc să îți spune o dată: TE IUBESC ȘI TE VOI IUBI MEREU!
Așa suntem noi, oamenii, Tătăiță: Ne grăbim spre nicăieri, pierdem enorm de mult timp cu lucruri nesemnificative și petrecem atât de puțin timp, cu cei dragi. Regretele ulterioare sunt de prisos, știu...
Azi aleg să te readuc, împărtășind momentele atât de frumoase alături de tine.
Mai ții minte când eram micuță și mă duceai la gradiniță? Sau mă aduceai de acolo?
 Mai ții minte când mă trăgeai cu sania prin nămeții de pe Bulevardul Gării? Când îți înghețau mâinile și picioarele Tătăiță, dar tu tot trageai de sania pe care mi-ai facut-o, doar să mă vezi pe mine fericită? Eu nu voi uita vreodată. Te vedeam ,din când în când, întorcăndu-te să te asiguri că eu, nepoata ta, sunt bine.

Mai ții minte toti târliceii pe care mi i-ai croit cu mâinile tale dibace? Am alergat cu ei prin casă, prin gradinită. Inclusiv la serbarea de Crăciun îi aveam în picioare. Eram atât de mândră să port lucrurile făcute de tine.

Mai ții minte când m-ai învățat să cos? Când îmi spuneai că trebuie să pun degetarul să nu mă înțep? Astăzi, stiu să cos, datorită tie. Mulțumesc, Tătăiță.
Mai ții minte când în anii primari, m-ai învățat să joc șah?  Și când câștigam mereu? Acum sunt sigură, că cedai tu, doar ca să nu ma supăr. Știai ca ma ofticam mereu dacă pierdeam.

Mai ții minte când mergeam în grădină și puneam împreună răsadurile de roșii, când mă învățai să potrivesc haracii și să leg legăturile? Credeai ca am uitat?
Mai ții minte pantalonii evazați pe care mi i-ai făcut în anii de gimnaziu? Mă făceai să fiu atât de modernă și specială.
Mai ții minte când mergeam la Biserică? Eu, tu și Miți? Când purtai costumul tău de ocazii speciale și stăteai în dreapta Bisericii, alături de ceilalți bărbați? Află că eu te urmăream uneori din pragul acesteia și eram așa mândră cu tine.
Mai ții minte când reveneam de la facultate și erai așa de bucuros să mă revezi? Când în ultimii ani, veneam mereu de ziua ta și îți cântam toti “La multi ani “?
Mai ții minte ziua nunții mele, Tătăiță? Ai fost acolo negreșit. Mai ții minte că erai nerăbdător să mă vezi mireasă? Când m-ai vazut, aveai ochii înlăcrimați. Îți multumesc că ai fost prezent.
Știi… voi, bunicii, nu ar trebui să muriți niciodată. Voi sunteți cei ce ne educați, învățați, voi sunteți cei care aveți atâta răbdare să ne explicați totul, voi sunteți cei care aduceti bucurie, emoție. Cu voi creștem, cu voi mâncăm, cu voi ne jucăm uneori, cu voi petrecem cel mai mult timp.
Cuvântul “Bunic” vine de la bun, Tătăiță. Pentru că tu ai fost mereu atât de bun și iubitor, atât de bun și iertător, atât de bun și cald. Fizic nu vei mai fi lângă mine, însă tu nu vei muri de fapt, niciodată. Tu te-ai mutat definitiv în sufletul meu, în stele și în cer. Stiu că de acum, trebuie doar să mă uit în sus, să “ te văd”.
Îți multumesc pentru că ai fost bunicul meu. Iți multumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru noi. Îți multumesc pentru învățăturile primite, pentru iubirea ta, pentru timpul tau, pentru că ai existat.  TE IUBESC ȘI TE VOI IUBI MEREU! Acum și pentru totdeauna!

Comentarii

  1. Citesc si recitesc gandurile tale asternute aici. Ma bucur mult, mult de tot ca ai ales sa impartasesti cu noi, cu altii aceste minunate amintiri! Evident, citesc si plang si recitesc si iar plang. Mi-e dor si doare! ������

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare pentru tine, Mițică!

Exercițiu de fericire!