Te-am iertat!

          Te-am iertat…dar ușa va rămâne închisă pentru tine întotdeauna. Tu ai ales să închizi ușa în urma ta fără să ne acorzi vreo șansă, nici mie, nici mamei. Au trecut 24 de ani de atunci, dar țin minte totul de parcă ar fi fost ieri...Țin minte gălăgia si durerea produsă, plânsetul mamei, valiza mare de piele maro cu catarame mari si grele pe care o țineai în mână în pragul casei, ultima mângâiere și prima mea minciună spusă bunicii. Am rugat-o să mă legene pentru ca mi-era somn, dar eram mai trează ca niciodată. Mi-era frică, foarte mare frică. Mi-era frică de copilul care va rămâne cu un părinte, mi-era frică de faptul că nu îmi voi putea alina mama, mi-era frică de tot ce avea sa vină. Cine mai avea sa se uite cu mine la filmul “ Veronica”? Nu mai eram fetița tatei din acel moment...

                Mama a știut să fie si mamă și tată și acum, devenind adult, realizez câtă putere a putut să aibă, cât a scrâșnit dinții probabil în momentele grele, dar știi? mie-mi zâmbea fără să arate durerea pe care a simțit-o în tot acest timp.

                Nu ai fost în prima zi de școală lângă mine, nici la vreo premiere. Nu ai fost la primul meu examen, primul meu iubit, prima mea decepție. Nu ai fost în nicio vacanță, nici un Crăciun, nici un Paște, nici o ședință cu părinții și nici măcar la vreo zi de naștere. Nu ai fost lângă mine când eram bolnavă, când plângeam, când am învațat să merg pe bicicletă, când am luat premiul întai sau când am absolvit facultatea.  La nuntă să mă scuzi, nu te-am primit eu. Nu am putut. Era un moment mult prea special. Mi-ar fi umbrit fericirea, mi-ar fi răsucit cuțitul în rană prezența ta și nu meritam asta, iar tu nu meritai să ai statutul de tată  după o așa lungă absență.

 Adult fiind, pot înțelege faptul că atunci când un cuplu nu mai trăiește în armonie, fiecare merge pe drumul său. Este mai bine așa decât să trăiască nefericiți unul lângă celălalt și nu condamn asta. Ba chiar îți mulțumesc. Am crezut și încă sunt convinsă de faptul că este mult mai bine să crești într-o familie monoparentală, decât în certuri sau violență. Dar încă nu pot înțelege lipsa de dragoste și lipsa de interes față de propriul copil. Poate că trebuie să mai treacă încă 24 de ani să o înțeleg. Toată copilăria și adolescența m-am considerat vinovată. Am crezut că nu am fost un copil suficient de dorit sau suficient de bun să fiu iubită de tine. Am crezut că greșesc cu ceva pentru că nu mă cauți. Cel mai greu a fost în anii primari și în gimnaziu. Copiii în general sunt răutacioși, iar eu eram pusă la zid de către ei pentru că aveam doar mamă. În clasele primare am ales să te protejez de colegii mei răutacioși. Spuneam că esti plecat în Maroc, în Spania, în Italia, că ești acolo să muncești pentru noi, pentru mine și pentru mama. Colegii ma invidiau la început, până când au înțeles că mint. Apoi au urmat clipe grele, clipe batjocoritoare, în care stăteam singură în bancă și plângeam pentru că ei îmi aruncau cuvinte grele. Dacă aș putea, m-aș întoarce în acea clasă să o iau pe Cristina-copil în brațe, să îi șterg lacrimile și să îi spun că totul va fi bine, să fie încrezătoare că peste ani va fi femeia puternică de azi, Cristina -adult. Că nu o va mai batjocori nimeni, că nu o va mai umili nimeni. În liceu, am mințit că Dumnezeu mi te-a luat de mic copil. Astfel, nu mă mai întreba nimeni nimic, ci din contră, eram compătimită, nu batjocorită.

Dar am fost o norocoasă. Dumnezeu m-a iubit întotdeauna. Încă din primele luni, mi-am cunoscut “ tatăl adoptiv“. Nu, nu era iubitul/soțul mamei, pentru că mama te-a iubit prea mult ca să se recăsătorească, ci soțul mătușii mele care întotdeauna m-a tratat ca pe fata pe care nu a avut-o vreodată ( el fiind tată de baieți). Eram o piticanie știrbă care alerga prin casă și îl întrebam dacă pot să îl numesc tată. El și mătușa mea mă luau în fiecare vacanță de Crăciun în capitală să nu simt vreodată lipsa ta, să nu am sărbătorile triste. Mă întreb...cât de triste erau sărbătorile mamei oare? Unchiul meu a fost și “ tatăl meu ” la nunta mea. Și-a caștigat statutul de tată pentru toată dragostea pe care mi-a arătat-o, pentru toate învățăturile pe care le primeam de la el, pentru toate îmbrătișările de care tu m-ai lipsit iar el mi le-a oferit, pentru toate momentele când îmi punea la dispoziție o masă caldă pentru că știa că viața în cămin nu e chiar așa ușoară, pentru că m-a învățat să merg pe bicicletă, pentru că mi-a aratat primul avioanele, pentru că m-a iubit mereu dezinteresat…pentru că tată nu este cel ce contribuie la conceperea ta, ci cel ce te crește. Iar pentru mine el a fost și va rămâne întotdeauna tatăl meu.

Te iert pentru că dacă eu nu te pot ierta, cu ce sunt eu mai bună? Cine sunt eu să judec? Doar Dumnezeu te poate judeca. (Mulțumesc Irina B. pentru această lecție), dar nu uita că tu ai ales să pleci, prin urmare nu te aștepta să ți se mai deschidă vreodată ușa. Pot accepta acum că ai ales sa pleci de lângă noi, dar asta nu îți dă dreptul vreodată să te întorci. Este dreptul nostru, este dreptul meu de a refuza să mai fiu ranită.

Acum știu că sunt iubită și că am fost dintotdeauna, că vina nu a fost a mea sau a mamei mele...Acum nu mai sunt nefericită!